Sînt ca niște munți dealurile împădurite de lângă satul sălăjean Cheud, aflat acolo unde, pe hartă, la nord, Sălajul se învecinează cu Maramureșul. Aici, în Țara Silvaniei, dealurile sînt locul unde pădurea e stăpână peste tot și peste toate, și chiar și Someșul, privit de pe culmea dealului, pare doar un mic curs de apă domol, curgând liniștit, să nu strice cumva liniștea pe care pădurea, de sute de ani încoace, o păstrează în interiorul ei. În Țara Pădurilor, granițele care demarchează județele nu înseamnă nimic, pentru că acolo, ascunsă în văile adânci ale pădurii adânc înfipte în pământul dealurilor, există o lume ascunsă, iar tu, cel care intri în acea lume, poți doar să te bucuri că ai ajuns și ai fost acceptat acolo, chiar și așa, ca simplu călător, ori ca veșnic aventurier. Țara Silvaniei, spunea Corneliu Coposu, s-a dovedit a fi o scânteietoare frântură de leagăn a națiunii noastre.
Pe vale în sus
Mi-am tipărit la imprimantă o hartă a zonei, iar la câteva sute de metri, pe una din văi, apar niște pete mai deschise la culoare, semn că sînt ceva râpe ori rupturi de pantă acolo, lucru suficient ca să mă facă să merg să văd despre ce-i vorba, mai ales că am mai fost în zona aceea a Sălajului. E drept, de cele mai multe ori am fost la ruinele cetății benedictine, și doar o dată sau de două ori m-am aventurat în lumea adâncă a pădurii de acolo, nu de alta, dar cum, de fiecare dată, cetatea m-a ținut “captiv” prea mult ca să mai am timp să cutreier zona, mi-am spus că, lasă, o să mă întorc acolo, cât de curând, să ajung și mai departe, în adâncul pădurii.
Am părăsit drumul asfaltat și am luat-o pe drumul de pământ care mergea înspre dealurile dinspre nord. După vreo 3 kilometri, m-am dat jos din mașină, mi-am luat echipamentul în spate și am intrat în pădure, pe valea pe care mi-o alesesem ca punct de pornire către zonele acelea care, pe hartă, păreau a fi ceva pereți de gresie, ori poate doar niște rupturi de pantă. Am luat-o încet, pentru că știam, din experiență, că ceea ce pe hartă pare un drum scurt, atunci când intri în pădure, pe văi, lucrurile stau cu totul altfel, și cele câteva sute de metri par, și chiar sînt, kilometri.
E ciudat cum, după doar câteva zeci de metri după ce intri pe vale, deși la început pădurea te ia ușor, valea părând destul de domestică, brusc, te trezești că ești mic de tot, pereții văii dându-ți impresia că ești de-a dreptul într-un canion, un canion presărat cu copaci căzuți, bolovani uriași și, timid, un firicel de apă. Cu pădurea deasă de deasupra, am urmat “cărarea” dintre pereții înalți și abrupți, însoțit, cel puțin la intrare, de o droaie de țânțari, bucuroși din cale afară că le vine mâncarea. Iar țânțarii ăștia de pădure te pișcă chiar și prin tricou, dacă stai pe loc mai mult de câteva secunde. Așa că, deși aș fi vrut să încerc să mă orientez, oarecum, am luat-o repede la picior, pe vale în sus, să scap de bâzâitorii ăia pișcători.
Peste bolovani, urcând pereții, apoi, din nou, în vale
Bolovanii și copacii căzuți în vale, ca niște obstacole, trebuie să recunosc, m-au bucurat. Nu de alta, dar, pentru mine, e ca și cum natura ar fi pus toate ălea acolo ca să mă facă să mă joc cu pădurea, un fel de “de-a v-ați ascunselea” între prieteni, unul cu un rucsac în spate și o geantă atârnată în față, altul, pădurea, având mereu idei despre cum să facă joaca mai interesantă. Așa că săritul peste bolovani, ori strecuratul peste și pe dedesubtul copacilor, săritul într-un picior peste “capcanele” de sub covorul gros de frunze m-au făcut să uit, oarecum, de ce eram acolo, și, de unde eram atent la semne, să nu trec pe lăngâ zonele descoperite pe hartă, m-am trezit zâmbind larg, atunci când, deja transpirat, m-am așezat pe un bolovan, încercând să-mi dau seama cam pe unde mă aflu. Însă, cum de acolo, din fundul văii adânci, nu vedeam mare lucru, m-am hotărât să urc peretele din stânga, să încerc să-mi dau seama cum stă treaba.
Știi care e chestia când urci la nimereală? Nu poți să știi ce te așteaptă acolo sus, unde vrei să ajungi, pentru că una se vede de jos, de la câteva zeci de metri, și alta e sus, în vârful pantei. Culmea, după ce am urcat panta acoperită de un strat gros de frunze, am ajuns fix la unul dintre punctele care mi s-au părut interesante pe hartă. O ruptură abruptă, aproape verticală, acoperită de grohotiș mărunt, aproape la fel ca nisipul. Cum să încerci să te cațeri pe așa ceva? Mai ales când hăul de sub tine, în caz că aluneci ori priza care ți se părea sigură se rupe, numai de bine nu arată. M-am uitat ce m-am uitat, vorbind de unul singur, încercând să mă conving că se poate, apoi că nu se poate, mai bine nu. Și, deși, mă cam rodea să încerc să mă cațăr, am renunțat, șansele să cad de acolo erau mult prea mari ca să merite. La urma urmei, doar o să mai fie ocazii să mă cațăr, sînt acolo doar de vreo oră și ceva, și mai am mult de mers.
Am ajuns înapoi de unde am plecat, adică în vale. Mi-am dat jos bocancii, și am pierdut câteva minute scuturând bocancii și scoțându-mi pietrele și nisipul din șosete. Iar asta pentru că, dacă n-ai ce face și cobori pe unde ai urcat, cam asta se întâmplă, dacă la urcuș a fost greu, la coborâre, e și mai greu.
– Articolul integral, pe reporterpursisimplu.ro –
Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictine